O lecție rară

Cine ar mai cere azi Domnului să-l învețe să se roage? Ucenicii lui Isus, au făcut-o. Au insistat pe lângă Învățătorul lor ca să-i pregătească într-un domeniu vital al vieții de credință, și anume, să se roage fierbinte. E un subiect închis pentru mulți credincioși. Avem repetiții de cor, de orchestre și fanfare, pentru grupuri de tineri și copii, DAR nu avem timp rezervat…instruirii în vederea rugăciunii.

Într-o generație care lasă să se înțeleagă că le știe pe toate, ne vedem în postura unei misiuni aproape imposibilă în încercarea de a preda acestei generații lecția rugăciunii. Ce ar trebui să se întâmple? O trezire duhovnicească care să ne deschidă ochii să vedem drumul spre locul rugăciunii, spre altarul în fața căruia n-am mai îngenunchiat de mult timp. Urgența acestor zile este legată de luptă cu provocările vieții acesteia, provocări care ne solicită răspunsuri inspirate obținute pe genunchi.

Cred că, odată învățată lecția rugăciunii, ne va fi mult mai ușor să transformăm orice situație într-un motiv de rugă înaintea Stăpânului din Cer, care este gata să ne asculte. Lecția rugăciunii nu numai că ne este predată în fiecare zi, dar este întotdeauna urmată de aplicația practică. În fiecare zi este testată la tot pasul. Cu ce să începi? Cu o rugăciune. Restul vine de la Duhul Sfânt.

Veniți să ne rugăm!

După Învierea lui Isus

Isus, după Învierea din morți, S-a arătat de multe ori ucenicilor Săi, fie în particular, fie într-un grup mai mare. Arătarea Lui de după înviere a avut drept scop proclamarea victoriei Sale asupra Morții, iar această proclamare să devină esența mesajului creștin pentru toate vremurile.

Îndrăzneala ucenicilor de a predica Evanghelia a venit tocmai ca urmare a interiorizării acestui mesaj venit de la Cristos. Tot odată, ca urmare a prezenței Duhului Sfânt în viața lor după Cincizecime, ucenicii au început să răspândească pretutindeni mesajul lui Isus. Duhul Sfânt dă Bisericii putere deplină ca să trăiască în mod plenar biruința vestită de Cristos prin înviere, astfel încât să trăim în așteptarea veniri Sale fără teamă. Mărturisirea acestei nădejdi trebuie vestită prin puterea Duhului.

Cristos a Înviat!

Reflecții,

Se încheie un an cu totul neobișnuit și în timpul căruia s-au schimbat atâtea lucruri în lume. Nu ne așteptam să întâlnim ceea ce am văzut în acest an. Viteza cu care s-au schimbat lucrurile a pus în dificultate chiar și pe cei mai prevăzători dintre noi. Câtă vreme lucrurile sunt încă în desfășurare cred că e prea devreme să tragem concluzii. De învățat, am învățat câte ceva, iar ăsta ne-a fost câștigul acestor vremuri nemaiîntâlnite. Un lucru e sigur, Isus vine!

Inima, o epistolă vie!

Inima, o epistolă vie!

În Vechiul Testament ni se prezintă preocuparea unor slujitori ai împăratului Ezechia care, mergând prin țară, au găsit în popor proverbe spuse cu generații în urmă de înțeleptul Solomon. Fuseseră uitate. Ce au făcut?  Le-au adunat, unul câte unul, iar mai apoi acestea au devenit parte din Scriptură.

Cuvintele rostite de oamenii lui Dumnezeu, spunea apostolul Pavel, devin epistole în inima celor care le aud, în sufletul celor care strâng aceste cuvinte cu multă atenție. Așa că, mesaj după mesaj, îndemn după îndemn, inima unui ucenic devine o epistolă scrisă de Duhul Sfânt pentru a fi citită de toți oamenii.

Cuvântul pe care l-ai strâns în inimă ta azi lasă urme în suflet ca mina unui creion pe o coală imaculată. În tot acest timp se scrie o epistolă vie. Condiția ca inima să devină o epistolă vie este ca scrierea să fie lucrată de Duhul Sfânt.

Ecouri

În urmă cu câțiva ani, împreună cu tinerii Bisericii Betel, am susținut un proiect de evanghelizare pe care l-am numit ecouri. Ne-am gândit ca duminica, într-o zi nu prea aglomerată, să cântăm și să ne rugăm în stațiile de metrou din centrul Bucureștiului timp de o oră. Am luat aprobările necesare, și duminică de duminică am început să slujim. Experiențele privind impactul și reacțiile oamenilor au fost dintre cele mai diverse. Ce am observat atunci?

– pe unii oameni ecoul cântecelor noastre ia acompaniat în timp ce își continuau călătoria văzându-și de viață. Nimic mai mult. Oricum nu voiau să asculte,

– alții s-au oprit curioși să vadă un grup de tineri entuziaști care cântă, fără ca să fie interesați de mesajul pe care îl aduceam. Pentru ei atmosfera era suficientă. S-au deconectat puțin de la frământările vieții lor,

– unii au rămas să poarte discuții cu noi pe marginea mesajului evanghelic. Unii au venit mai apoi la Biserică, alții nu.

Observ astăzi o tendință asemănătoare. Ecoul evenimentelor mondiale n-a adus în sufletele oamenilor doar panică sau îngrijorare, ci și stare de indiferență. E o stare periculoasă.

Cred că, prin faptul că am fost opriți cu toții din iureșul lucrurilor pe care le făceam, fiind ținuți atâta vreme acasă, ar fi trebuit să ne facă să fim preocupați în a înțelege ce a vrut Dumnezeu să ne spună. Ecoul chemării Sale se aude și astăzi. Cine mai vrea să țină seamă de ce spune El?

Dumnezeul vizibil

În Scriptură avem relatarea despre prietenii lui Daniel, profetul Domnului. Au avut succes în misiunile încredințate, și într-o zi, fără veste, s-au văzut puși în fața unei situații nemaiîntâlnite: Să se închine în fața unei statui ridicată de împăratul Nebucandnețar. Aici apare miracolul. Cum? Păi, chiar în timpul pedepsei pe care împăratul le-o administra celor trei tovarăși ai lui Daniel se petrece ceva uimitor: După ce sunt aruncați în cuptorul încins special pentru ei, atât împăratul, cât și cei trei tineri îL văd pe Cel nevăzut, pe Domnul oștirilor! Uimitor! Domnul Se lasă văzut nu doar de cei credincioși, ci și de acest împărat păgân.

Înțelegem de aici că, Dumnezeul invizibil pe care îL slujim și de care ascultăm în fiecare zi, devine vizibil în cele mai neașteptate momente ale vieții sau încercării noastre. El alege momentul. Dumnezeul cu care ai intrat în încercare este și Cel care va sta cu tine pe tot parcursul acesteia și te va asigura de prezența Sa. El are o confirmare a prezenței Sale pentru cei care cred în El, dar are și o mărturie pentru cei care nu-I sunt credincioși.

Pașii Lui varsă belșugul!

Ușa smereniei

În vizita pe care am făcut-o în Israel, am ajuns la Betleem, locul unde S-a născut Mântuitorul Isus. La intrarea Bisericii Nașterii lui Isus este o ușă la intrare (vezi imagine) care nu-ți permite să intri înlăuntru decât dacă te pleci suficient ca să nu te lovești. Ceea ce este interesant este că doar intri pe ea, și ieși pe o alta.

Am înțeles aici că, în fața Celui care S-a Întrupat în lumea noastră, toate capetele, încoronate sau nu, trebuie să se plece în semn de respect în fața Împăratului venit din Cer. Pavel ne spune că vine vremea când, înaintea Cristosului Înviat din morți, orice genunchi se va pleca și va mărturisi spre slava lui Dumnezeu Tatăl că Isus Cristos este Domnul.

De fapt va fi un exercițiu etern. Pentru totdeauna ne vom aduce aminte de Întruparea Sa în lume prin care ne-a adus harul și adevărul, și de asemenea, nu vom uita Învierea lui Isus prin care ne-a adus mântuirea și răscumpărarea.

Vrednic este Mielul să primească lauda, slava și cinstea! Amin.

Grădina unde a plâns Isus

Isus a plâns. Da, Scriptura spune că a plâns de câteva ori. Plânsul Lui n-a fost unul al disperări, al temerilor, ci mai degrabă a plâns pentru oameni. Pentru toți oamenii. Vedem din evanghelii că Isus a plâns în Betania, la portile Ierusalimului și aici în grădina Ghețimani. Nu doar momentele lacrimilor Sale au fost diferite, ci și motivele pentru care a plâns Isus au fost altele.

Plânsul din Betania a fost un plâns al compasiunii pentru cei ce-și plâng morții, cei care au experimentat durerea despărțirii de cei dragi. Lacrimile vărsate la porțile Ierusalimului au fost pentru Israel ca națiune. Venise la ai Săi, iar ei nu L-au vrut. Plânsul lui Isus avea în vedere ceea ce era în inima oamenilor din cetate și nu pe buzele lor atunci când îL aclamau. Știa ce urmează pentru ei, și a plâns.

În schimb, aici în Ghețimani, Isus a plâns mult, însoțind lacrimile cu strigăte mari. A fost ceva teribil. Ce a strigat acolo? Nu știm. Știm o parte din rugăciunea redată de ucenicii Săi. Plânsul din grădină a fost pentru lumea întreagă, pentru nenorocirea pe care a adus-o păcatul. Cred că strigătul din noaptea aceea a fost nu doar un strigăt al durerii lăuntrice, ci și un strigăt al biruinței depline. Isus n-a capitulat în fața paharului pe care trebuia să-l bea, S-a supus în ascultare deplină de Tatăl, deși asta i-a adus moartea.

Mesajul Celui viu este acesta: De ce plângi?

Pregătirea credinței-Vegherea

Vorbe

Cele mai multe daruri duhovnicești amintite în 1 Cor.12 sunt manifestări ale Duhului Sfânt prin vorbirea omului. Avem daruri sub formă de cuvinte: de înțelepciune, de cunoștință, de deosebire între duhuri, cuvinte de credință, cuvinte profetice, în altă limbă, și de tălmăcire a limbilor. Uimitor! Cele mai multe lucruri prin care se zidește o Biserică vin prin cuvintele primite de un om direct de la Duhul Sfânt, care împarte darurile Sale după cum voiește El! Scopul Lui este să zidească Biserica prin intermediul cuvintelor pline de putere pe care le inspiră celor care au primit daruri de la EL.

Din nefericire nu toate cuvintele pe care le auzim între frați sunt venite de la Duhul Sfânt, măcar că unii dintre ei invocă o rugăciune preliminară atunci când revarsă spre alți un iureș de vorbe. Ar trebui să ne aducem aminte de Petru care a primit o lecție de la Învățătorul Său, Isus, care i-a spus: Cuvintele acestea nu vin de la Tatăl, ci de la diavolul. Ce a învățat de aici? Că este bine să analizezi gândurile care îți vin la un moment dat și să vezi dacă vin de sus, de la Părintele luminilor în care nu este schimbare, sau din alte surse.

Pentru apostolul Pavel, cuvintele pot zidi sufletele credincioșilor, sau pot roade ca și cangrena în lăuntrul unui om. Cuvinte avem, sunt la discreție, discernere spirituală ne trebuie, iar asta vine doar de la Duhul Sfânt. Realizăm mai mult ca oricând că, nu este importat doar ceea ce spunem, ci și ceea ce ascultăm. Una e să ai în inimă cuvinte de la Duhul Sfânt, și alta e să primești cuvinte care îți rod credința.